Nici nu mă mutasem bine la București când am început să alerg în stânga și-n dreapta, să tocesc pantofii, să fug după autobuze și să fac o sută de lucruri în paralel. Eu am fost copilul “fugit de acasă”.
Ca să înțelegeți cam ce presupunea energia unei studente la Comunicare, mergeam dimineața la un centru de meditații, unde pregăteam elevii la limba română. După care, urcam rapid în autobuz cu un covrig în mână și mergeam în Ferentari, unde iarăși lucram cu elevi, la două școli diferite, tot la limba română. După care iarăși în celebrul 117, fuga la Unirii și apoi iarăși fuga la Universitate, la cursuri. Ce plăcută era cafeaua de seară, de la tonomat, în amfiteatru. Și cireașa de pe tort, seara la cămin, colegii propuneau mereu să mergem și în club, că deh, tinerețea. Și uite așa m-am obișnuit să alerg, alerg, alerg.
Nici acum nu prea s-au schimbat lucrurile, când mi-am început propriul business. Tot în paralel toate. Ba chiar a devenit mai intens…s-a mai scurtat timpul. Doar nu voi recunoaște că se apropie cei 30 de ani și că ultimii 10 ani de alergat îmi cam stau în cârcă. Ce este viața, până la urmă, fără intensitatea asta?
Și dacă tot se simt altfel zilele când ai o activitate pe cont propriu, în care tu faci cam tot, tu decizi, tu cauți idei, tu cauți clienți, interacționezi cu drag cu instituțiile statului, comunici, negociezi, livrezi, monitorizezi, te inspiri, citești, te pregătești, am continuat să fac ce fac de mult, oricând îmi trebuie idei să îmi iasă mai bine lucrurile. Citesc. Înfiorător de mult.
Plimbările mele de seară ajung musai la vreun raion de cărți. Ori la hipermarket, ori la librărie, ori la anticariat sau la bibliotecă. Și dacă tot am zis musai, scriu câteva impresii despre ultima carte citită, Musai List, a lui Octavian Pantiș.
M-a fascinat cadoul pe care îl face autorul cu cartea acesta. Un semn de carte prins de copertă, însă nu orice fel de semn de carte, ci un metru de hârtie, marcat din centimetru în centimetru. Centimetrii aceștia sunt anii noștri. Nici nu vreau să vă zic care este speranța de viață pe care o menționeză Octavian Pantiș pentru bărbați și pentru femei, să nu ne întristăm. În orice caz, dacă rupem din hârtia acesta partea deja trăită și partea cealaltă, pe care nu o să o trăim până la 100 (sau cine știe?), ne rămâne o bucată de hârtie…Nu foarte mare. Asta înseamnă că trebuie să calculăm bine ce facem cu fiecare centimetru din ce ne-a mai rămas.
Octavian Pantiș ne împarte în două grupuri. Cei bine organizați, care zic: “Prinde bine să fiu organizat pentru că atunci mă mișc mai ușor și sunt mai productiv”, iar pe de altă parte, avem oamenii care zic “Pe mine să mă lăsați în pace cu organizarea asta. Am eu un sistem al meu, un mod de-a reține ce-am pus pe unde am pus și să găsesc tot ce-mi trebuie, până la urmă”. Mult timp am fost și eu în a doua categorie. Că aveam o memorie de fier și acolo era toată organizarea. Am citit că nu era deloc bine, că mi-am ocupat creierul cu multe detalii, cifre, date, pe care dacă le-aș pus pe hârtie, le-aș fi scos din vizor să îmi folosesc creierul mai inteligent, și mai creativ decât o fac.
Și DE CE facem toate lucrurile pe care le facem? Autorul ne spune că dacă nu reușim să ne lămurim la “de ce”, nu vom putea să ne dăm seama “cum” să facem.
Nici nu mai este un secret că productivitatea înseamnă să lucrezi neîntrerupt în reprize cât mai lungi. Cei care reușesc să evite distragerile (iar în timpul nostru asta înseamnă să evite telefonul), ies câștigători la productivitate.
Pentru o organizare mai bună, autorul ne propune să urmăm în toate aspectele “principiul categoriilor”. Simplu de înțeles. Noi avem fiecare un sistem să ne așezăm lucrurile prin casă. Hainele sunt așezate pe categorii, știm exact unde ținem produsele de curățenie, unde ținem pantofii, unde ținem cosmeticele. Cam așa ar trebui să ne organizăm și task-urile, cu condiția să nu le punem în o sută de foldere și pe o sută de liste diferite. Este important să ai o singură listă.
Și dacă nu îți plac To Do list-urile, eu cred că esența acestei cărți este să ne încurajeze să avem un „Musai List”. Eu personal o văd ca pe o listă mentală, nescrisă. „Musai list”-ul e un fel de a defini acele lucruri care sunt importante și urgente în același timp, dar al căror impact este mare. Dacă ne mai gândim o dată la principiul lui Pareto, 20-80, în Musai list avem sarcini dintre cele puține, 20%, care generează 80% din rezultate, nu dintre cele multe, 80%, care generează și ele niște rezultate, dar de o intensitate mai mică”.
Încă o dată ne este amintit că viața nu se întâmplă doar la job, nu se întâmplă doar în business. Există șapte arii diferite care merită îmbogățite, merită atenția noastră. Sănătatea, familia, locuința, prietenii, comunitatea, hobby-urile și biserica.
Cum bine spune Octavian Pantiș, “uneori e mai bine fără prea multe scopuri”. Când mergi cu familia în vacanță, nu este plăcut să te așezi la masă cu harta parcului de distracții în mână, să calculezi distanțe, să decizi că în roller-caster ne dăm de trei ori, cu mingea aruncăm de cinci ori și tot așa. Deci, bucuria vieții vine și din a ști să renunți uneori la obiective “bătute în cuie”.
Cartea aceasta a apărut în 2012 la Editura Publica. Trebuie să recunosc faptul că am simțit-o un pic depășită de tot ce trăim noi astăzi. Aproape că am avut impresia că este o carte de time management din 1999. Desigur, nu este așa. Însă am realizat cât de mult s-a schimbat vibe-ul, viteza, felul în care ne organizăm astăzi. Aproape că suntem depășiți de orice To Do list. Cu ce rămân de aici este ideea de Musai list, cumva vârful piramidei cu activitățile importante și urgente, care și aduc maxim de rezultate.
